Scrinul bunicii
Satul Badon a devenit azi aproape o zonă suburbană fiind amplasat în apropierea Zalăului aşa cum oraşul coboară de pe Muntele Meseş şi se întinde spre Apus de-a lungul Văii Zalăului şi a şoselei ce duce, prin Bocşa, la Sărmăşag.
În anii din prima jumătate a secolului trecut (20) satul Badon nu se vedea de la şosea. Era ascuns dupa dealuri şi între dealuri, ca un cuib de păsări între crengile groase ale arborelui gazdă. Satul nu era prea mare; în aceea perioadă avea cca. douăsute de gospodării de români, aproape toţi ţărani mijlocaşi posedând între unu şi zece hectare. Nu aveau, propriu zis, un bogătaş sau un grof, cum se întâmpla în mai toate satele vecine. Oamenii erau foarte harnici, ţărani mândri şi îndârjiţi când era vorba de apărarea fiinţei lor naţionale şi a avuţiei moştenite de la părinţi – pământul.
Colectivizarea a mers greu. Practic colectiva a luat fiinţă printre ultimele din regiune când, prin toate mijloacele a fost, în final, înfrântă rezistenţa micilor proprietari.
Aproape un sfert dintre familiile din Badon erau descendente ale neamului Săbăduş, pornit prin secolul 18 de un om curajos şi liber care a luptat cu stăpânirea austro-ungară pentru a-şi păstra pământul şi libertatea. A fost şi la Budapesta să reclame la Parlament (Curie) abuzurile la care erau supuşi ţăranii români. Numele său se pare că de acolo i se trage, în traducere din maghiară însemnând “om liber” (szabados).
De fapt ei aveau şi porecla „a Curii”, transformată în renume pentru urmaşii celui care a ajuns în lupta sa până la Curia din Budapesta.
Bunica, Maria Săbăduş (Pop), a rămas văduvă cu şapte copii când bunicul a căzut pe undeva prin Galiţia în primul război mondial. După război Regele Ferdinand i-a suplimentat văduvei cu mulţi copii suprafaţa de pământ pe care o avusese înainte şi i s-a eliberat şi o autorizaţie să deschidă prăvălie şi „crâşmă” în Badon, prima de acest fel în istoria satului sălăjean.
Aşa şi-a crescut copiii. Pe unii i-a trimis la şcoli mai înalte, pe alţii nu, pe fiecare după capacităţile şi înclinaţiile individuale.
Era o femeie frumoasă dar aspră şi dreaptă şi aşa i-au crescut şi copiii. Când a murit, prin 1946, prăvălia, ce le va creea multe necazuri copiilor săi mai târziu sub regimul comuniştilor, mai era deschisă încă şi ajunsese în proprietatea unchiului Gligor, fratele mai mare al mamei.
De când ne întorsesem în 1945 din refugiu din Bucureşti unde familia noastră plecase forţat după cedarea Ardealului de Nord către Ungaria în 1941, copil de 9-10 ani fiind, mă fascinase scrinul bunicii, o mobilă de lemn relativ simplă, o piesă veche făcută probabil de vre-un tâmplar localnic priceput, pe la începutul secolului.
Eu eram preferatul bunicii. Mă găsea noaptea privind la cer în fânarul de lângă grajd, întins pe fânul proaspăt cosit mirosind a rai. Cerul de august privit din fânarul bunicii din Badon era pentru mine o privelişte impresionantă şi niciodată n-am mai văzut un cer atât de curat şi plin de stele ca în verile anilor acelora.
Bunica ştia că-mi place scrinul şi mereu îmi amintea că atunci când va muri mi-l va lăsa mie ca moştenire. Aşa a şi făcut şi din 1946 scrinul bunicii a fost mutat în casa noastră din Bocşa. A rămas acolo câţiva ani buni până când, după anii de secetă şi de lipsuri 1948-1952 scrinul a fost vândut aproape pe degeaba şi de atunci nu l-am mai văzut.
Erau anii care au constituit şi perioada consolidării regimului comunist, de distrugere a clasei ţărăneşti prin cotele obligatorii uriaşe aruncate pe umerii ei şi începutului acţiunii de colectivizare forţată.
Mi-a rămas însă în amintire ca un simbol al anilor copilăriei cu toamnele cu gutui coapte. Întotdeauna când văd nişte gutui frumoase, galbene şi parfumate, gândul îmi zboară la scrinul bunicii, la ochii ei negri, aspri şi buni, la frumoasele veri petrecute la Badon, la cositul lucernei sau al fânului pe „râtul” pe care-l aveam în luncă pe Valea Zalăului.
dan david
Dandavid's Weblog 