Postat de: dan david | februarie 8, 2016

Autobuzul alb

 

Anul acesta n-o să mai ningă.

Slăbită de transpirație, iarna dă să moară.

Stau și privesc cerul până spre Nevada, departe,

La granița munților cu frunți sclipitoare.

Astăzi nimeni nu mă întreabă

De ce nu simt durerea în care lumea se zbate,

Și, nepăsător, stau și privesc cerul până spre Nevada, departe.

Nimeni nu mă întreabă, nici eu nu mă-ntreb.

În liniștea mea niciun zgomot nu poate pătrunde.

Am pe urechi o barieră de nepăsare,

O pâslă în care vibrațiile sunt anulate.

Nu aud nici suspinele pietrelor din caldarâm,

Zgâlțâite de roțile mașinilor cărând dezamăgiri și speranțe.

O K, ziua de muncă s-a terminat.

S-a făcut ora trei.

Îl salut pe prietenul moțat de peste drum,

Fără umbră, uscat de sete,

Părăsit lângă prăvălia lui Jerry, în care toată lumea bea pe gaj.

Alerg legănându-mă greoi spre colțul străzii.

Aștept autobuzul alb

Să te-ntâlnesc, la fel ca-n fiecare zi, la etaj.

 

Postat de: dan david | februarie 5, 2016

Eva

De pe fața mea

Tristețea se retrage-n orbite.

Se ascunde de lume, de tine.

N-o s-o găsești.

Mai degrabă un zâmbet trist;

Dar îl traduci în limba ta străveche,

De la Eva,

Și îmi ciripești ca o privighetoare:

„Vai, câtă bucurie ascunzi astăzi

În ochii tăi adânciți în orbite!

Haide la ocean să admirăm pescărușii,

Să privim podul peste înclinarea cea mare,

Care desparte pământul de ape,

Întunericul de lumină,

Ziua de noapte.

Postat de: dan david | ianuarie 5, 2016

Guruslău

Guruslău

 

Azi noapte a plouat.

Pisică somnoroasă, dimineața se ridică din saltelele-i ude.

Cartea de istorie stă supărată pe masă, de-aseară.

Nu vreau să merg la școală.

Badea Ghligor mi-a spus în taină

Că Mihai Viteazu’ a avut probleme cu ungurii pe deal la Guruslău,

Tocmai deasupra pământului nostru cu fân

Lângă Valea Zalăului.

În carte scrie altfel.

Nu știu cum să răspund să fie bine,

Să nu se supere „doamna”, să nu mă cadă.

Mama nici nu vrea să audă.

„Să nu mă faci de râs, că dăm de bucluc!

N-ai învățat nimic, și asculți poveștile unchiului bătrân?”

„Bine mamă, o să-mi pun palma la gură.”

Tovarășul inspector Sabău vrea s-o dea afară din învățământ.

Indecis, plictisit, pun cartea de istorie în traistă.

 

Postat de: dan david | ianuarie 5, 2016

Scrinul bunicii

  

Scrinul bunicii

Satul Badon a devenit azi aproape o zonă suburbană fiind amplasat în apropierea Zalăului aşa cum oraşul coboară de pe Muntele Meseş şi se întinde spre Apus de-a lungul Văii Zalăului şi a şoselei ce duce, prin Bocşa, la Sărmăşag.

În anii din prima jumătate a secolului trecut (20) satul Badon nu se vedea de la şosea. Era ascuns dupa dealuri şi între dealuri, ca un cuib de păsări între crengile groase ale arborelui gazdă. Satul nu era prea mare; în aceea perioadă avea cca. douăsute de gospodării de români, aproape toţi ţărani mijlocaşi posedând între unu şi zece hectare. Nu aveau, propriu zis, un bogătaş sau un grof, cum se întâmpla în mai toate satele vecine. Oamenii erau foarte harnici, ţărani mândri şi îndârjiţi când era vorba de apărarea fiinţei lor naţionale şi a avuţiei moştenite de la părinţi – pământul.

Colectivizarea a mers greu. Practic colectiva a luat fiinţă printre ultimele din regiune când, prin toate mijloacele a fost, în final, înfrântă rezistenţa micilor proprietari.

Aproape un sfert dintre familiile din Badon erau descendente ale neamului Săbăduş, pornit prin secolul 18 de un om curajos şi liber care a luptat cu stăpânirea austro-ungară pentru a-şi păstra pământul şi libertatea. A fost şi la Budapesta să reclame la Parlament (Curie) abuzurile la care erau supuşi ţăranii români. Numele său se pare că de acolo i se trage, în traducere din maghiară însemnând “om liber” (szabados).

De fapt ei aveau şi porecla „a Curii”, transformată în renume pentru urmaşii celui care a ajuns în lupta sa până la Curia din Budapesta.

Bunica, Maria Săbăduş (Pop), a rămas văduvă cu şapte copii când bunicul a căzut pe undeva prin Galiţia în primul război mondial. După război Regele Ferdinand i-a suplimentat văduvei cu mulţi copii suprafaţa de pământ pe care o avusese înainte şi i s-a eliberat şi o autorizaţie să deschidă prăvălie şi „crâşmă” în Badon, prima de acest fel în istoria satului sălăjean.

Aşa şi-a crescut copiii. Pe unii i-a trimis la şcoli mai înalte, pe alţii nu, pe fiecare după capacităţile şi înclinaţiile individuale.

Era o femeie frumoasă dar aspră şi dreaptă şi aşa i-au crescut şi copiii. Când a murit, prin 1946, prăvălia, ce le va creea multe necazuri copiilor săi mai târziu sub regimul comuniştilor, mai era deschisă încă şi ajunsese în proprietatea unchiului Gligor, fratele mai mare al mamei.

De când ne întorsesem în 1945 din refugiu din Bucureşti unde familia noastră plecase forţat după cedarea Ardealului de Nord către Ungaria în 1941, copil de 9-10 ani fiind, mă fascinase scrinul bunicii, o mobilă de lemn relativ simplă, o piesă veche făcută probabil de vre-un tâmplar localnic priceput, pe la începutul secolului.

Eu eram preferatul bunicii. Mă găsea noaptea privind la cer în fânarul de lângă grajd, întins pe fânul proaspăt cosit mirosind a rai. Cerul de august privit din fânarul bunicii din Badon era pentru mine o privelişte impresionantă şi niciodată n-am mai văzut un cer atât de curat şi plin de stele ca în verile anilor acelora.

Bunica ştia că-mi place scrinul şi mereu îmi amintea că atunci când va muri mi-l va lăsa mie ca moştenire. Aşa a şi făcut şi din 1946 scrinul bunicii a fost mutat în casa noastră din Bocşa. A rămas acolo câţiva ani buni până când, după anii de secetă şi de lipsuri 1948-1952 scrinul a fost vândut aproape pe degeaba şi de atunci nu l-am mai văzut.

Erau anii care au constituit  şi perioada consolidării regimului comunist, de distrugere a clasei ţărăneşti prin cotele obligatorii uriaşe aruncate pe umerii ei şi începutului acţiunii de colectivizare forţată.

Mi-a rămas însă în amintire ca un simbol al anilor copilăriei cu toamnele cu gutui coapte. Întotdeauna când văd nişte gutui frumoase, galbene şi parfumate, gândul îmi zboară la scrinul bunicii, la ochii ei negri, aspri şi buni, la frumoasele veri petrecute la Badon, la cositul lucernei sau al fânului pe „râtul” pe care-l aveam în luncă pe Valea Zalăului.

 

Postat de: dan david | august 7, 2015

http://bibliocarti.com/

20131212_225753_Dorothy St-1

Vă prezint un site drag în care mă veți regăsi hoinărind în lumea poeziei.

http://bibliocarti.com/

Postat de: dan david | aprilie 22, 2014

Cioara (Pentru bunica Maria Săbăduș)

Înainte de Paști, după o ultimă ninsoare,
O cioară s-a aciuat în clopotniţa veche.
N-a mai plecat.
Stătea nemişcată,
Croncănea arar, ca o vrăjitoare,
Ca un căpătâi de viaţă ce nu mai trece.

Duminică bunica nu a mers la slujbă.
Căzuse la pat de Vineri spre seară
Cu un junghi în piept, lîngă inimă, jos.
Duminică dimineaţa nu s-a mai trezit.
Preotul i-a citit pentru liniştea sufletului,
Pentru iertarea de păcate.

Era Duminica Tomii.20140418_182343_W Cabrillo Blvd-1
Din clopotniţă
Cioara a zburat în aceeaşi noapte.
Nu s-a mai întors.

Postat de: dan david | aprilie 18, 2014

Duminica luminată (Elegie pascală)

Duminică albă.
Sărutate de răsuflarea lui aprilie,
Petalele merilor au început să se scuture.
Suflul îngerilor le poartă, fluturi orbi, la-ntâmplare.
Se aştern la picioarele trecătorilor.
Le curăţă sufletele de întrebările iernii.
Duminică albă.
Ziua luminată a Paştelui.
Alerg desculţ pe Bulevardul San Vicente,
Via Dolorosa gândurilor mele nespovedite.
Mă împing amintirile altor dimineţi violete.
Oceanul îmi pomeneşte păcatele.
Îmi vine greu să mi le amintesc.
“Sunt vechi, poate le ierţi, părinte!”
Mama aprinde lumânări în orbitele timpului.
Un preot bătrân aleargă cu mine
În jurul bisericii aducerilor aminte.
De pe obrazul cerului, albastru,
Iertarea spală urmele sângelui
Sub coroana de spini de pe fruntea Mântuitorului.
Duminică albă.
Ziua luminată a Paştelui.

Postat de: dan david | martie 19, 2014

Poezie-primăvară

Acesta nu este un poem! veţi zice.

Este un eseu, este proză.

Vă dau dreptate.

Dar viaţa însăşi este o proză!

Poezie este doar primăvara,

La grădiniţă, de mână cu Anna.

A uitat poezia şi a-nceput să plângă

Alergând în braţe la mama.

Nu ne vor ierta părinţii, de prin iernile lor,

Dacă vom îngropa primăverile noastre

Alături de celelalte anotimpuri.

Aşa cum trec anii,

Primăverile noastre devin tot mai scurte, mai reci.

Încep mai tâAnna's First Pictures Dec. 29 007rziu, se sfârşesc înainte de vreme.

Doar câteva zile fără zăpadă; şi dacă se pierd…

De mână cu Anna, primăvara începe brusc în ianuarie

Şi continuă caldă, din ce în ce mai frumoasă,

Până în decembrie, târziu.

Feerie, şirag de versuri colorate

Înşirate în jurul gâtului său.

Postat de: dan david | martie 9, 2014

Pâine de grâu

 

Într-o după amiază rece şi umedă din aprilie 1975 m-a vizitat acasă o cunoştinţă mai veche. A fost o surpriză: cu toate că ne cunoşteam de multă vreme, nu ne vizitam. Soţia lui era colegă de serviciu cu soţia mea. Ne întâlnisem de câteva ori la întrunirile colegiale de la şcoala unde lucrau soţiile noastre.

El lucra la vestita podgorie „Ştefăneşti” de lângă Piteşti în Argeş şi era unul dintre specialiştii renumiţi în prepararea cunoscutelor vinuri argeşene.

Nu a venit cu mâna goală. Abia cărase pe scările blocului până la etajul trei, două cartoane (cutii) cu câte douăsprezece butelii de vin, de trei sferturi de litru fiecare.

O cutie avea sticle cu vin din soiul „Fetească Regală” iar cealaltă era plină cu sticle cu „Merlot”.

Când l-am întâmpinat la intrare, după ce sunase scurt, am rămas mirat atât de prezenţa sa neanunţată în prealabil, cât şi de cutiile pe care marca şi numele staţiunii viticole erau imprimate cu caractere mari şi grafică de culoare cafenie pe un fond bej.

Am presupus că vrea să mă roage ceva, de venise cu sticlele lui cu vin.

Chiar dacă ne cunoşteam, pesemne se gândise că solicitarea lui va avea mai multe şanse de a fi ascultată dacă va fi însoţită de aşa numita „atenţie”.

Pe vremea aceea şi în toată perioada de atunci încoace, până în ziua de azi, obiceiul de a-ţi susţine o cerere, o dorinţă la autorităţi sau pe lângă o persoană influentă cu avansuri materiale de tot felul, cu binecunoscuta „şpagă”, s-a împământenit şi s-a accentuat fiind un fapt comun la toate nivelele societăţii socialiste.

Ploconul devenise motorul care mişca (şi mai mişcă încă) întreaga economie, într-un mod propriu societăţilor închise, dictatoriale, caracterizate prin domnia bunului plac al autorităţilor în faţa cetăţeanului dependent şi neajutorat.

Omul venise la mine cu o chestiune măruntă: Nepoata lui, absolventă a unei şcoli de chimie, lucra ca laborantă la departamentul de controlul calităţii. Absolvise şcoala cu doi ani în urmă şi nu mai voia să lucreze în schimburi. Intenţiona să se mărite în curând şi lucrul în trei schimburi i-ar fi fost dificil. Dorea să se transfere la Centrul de Calcul, să se recalifice ca operator de calculator sau la introducerea datelor.

Eu lucram la vremea aceea la unitatea de informatică a marelui combinat chimic. Vremurile erau grele, posturile erau în reducere, tehnologia informaţiei era fiica vitregă în fiecare întreprindere.

Am stat de vorbă la un pahar de vin de-al meu.

I-am povestit o întâmplare pe care o ştiam de la socrul meu Puşcaş Aurel, brigadier silvic şi om de o corectitudine exemplară, dusă până la rigiditate, oarecum anacronică în lumea aceea moale în principii, în care trăiam. M-a ascultat cu atenţie:

Prin 1918 Alexandru Gros, unchiul socrului meu, era cantor la biserica din comuna Dobrin, judeţul Sălaj. Avea vre-o 35 de ani, era însurat, avea cinci fete şi pe lângă gospodăria relativ mică, slujba „part-time” la biserică îi completa în mod fericit veniturile, resursele de subzistenţă. Era imediat după primul război mondial.

Ardealul fusese eliberat odată cu prăbuşirea imperiului austro-ungar şi prin voinţa poporului, Transilvania era independentă.

Preşedinte provizoriu al Transilvaniei a fost numit Gheorghe Pop de Băseşti, învăţat, mare jurist, şi om politic cunoscut printre ardeleni. El va pregăti, împreună cu guvernul provizoriu, unirea Transilvaniei cu Regatul României, prin hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

Alexandru Gros, cantorul de la biserica din Dobrin, era nepot de soră al noului preşedinte al Transilvaniei şi după o îndelungată, lentă şi matură chibzuinţă, specifică ardelenilor, îşi luă inima în dinţi şi se hotărî să se ducă la „baciul Gheorghe” să-l roage să-l ajute să i se dea o slujbă mai bună, mai bine plătită; să fie şi el un „picher de drumuri”, om de serviciu pe la vre-o primărie undeva, în orice caz o slujbă mai bună.

Zis şi făcut! S-a dus într-o duminică dimineaţa la Băseşti la conacul preşedintelui. Acesta l-a primit. Aflând cine este, l-a întrebat despre rudele de la Dobrin, în special despre  mama sa, dar si despre alţi oameni din sat pe care îi cunoştea.

Mai apoi, după ce l-a ascultat pe nepot si s-a lămurit despre ce este vorba, i-a pus nepotului următoarea întrebare: ” Nepoate, tu vrei o pâine mai albă decât cea de grâu?” 

Alexandru Gros a plecat de la Preşedinte fără să i se dea o slujbă mai bună, fără să-l fi convins pe acesta să intervină pentru nepotul lui, ceace i-ar fi fost, fără îndoială, uşor să facă. O atare intervenţie însă i-ar fi încălcat „Baciului Gheorghe” principiile de cinste, de onoare si de echitate, după care se conducea şi care de fapt l-au pus, chiar şi provizoriu, în fruntea noului stat ardelean.

Alexandru Gros şi-a continuat slujba de cantor la biserica din Dobrin până la adânci bătrâneţe. La 76 de ani mai slujea încă. Se schimbaseră vre-o doisprezece preoţi la biserică dealungul îndelungatei sale cariere şi a murit fericit şi împlinit la vârsta de 92 de ani, chiar în anul în care venise la mine cunoştinţa din Piteşti cu solicitarea lui şi cu cutiile cu vin.

A plecat după vre-o două ore, după ce băusem şi o sticlă din vinul ales, adus de el. L-am condus apoi la maşină cu cutiile cu care venise. Am coborât împreună scările pe care el abia le urcase cărând singur marfa lui bună, cu două ore în urmă.

Am rămas prieteni până în ziua de azi şi n-am mai amintit niciodată, nici unul nici altul, despre întâmplarea care ne-a împrietenit.

 

Postat de: dan david | ianuarie 24, 2014

Ehe, dar până la o sută mai e!

–        Acum când atâţia oameni mor tineri,

Cum ar fi să ajungem sănătoşi la o sută de ani?

–        M-aş simţi vinovată.

Nu ar fi etic; ar fi chiar imoral.

Îmi răspunzi clipind grăbit din genele atinse de brume.

Oglinda de pe uşa dulapului

Numără costumele, fustele, pantalonii,

Prima cămaşă călcată de tine,

Prima cravată.

Cele mai multe sunt demodate acum.

Prin fereastra deschisă soarele îşi strecoară fotonii.

Briza aduce aer proaspăt de la ocean.

Te privesc în lumină şi bag de seamă.

Soarele îţi luminează un fir mai gros din barbă.

– Ehe, dar până la o sută mai e!

Hovik ne-a aruncat la uşă pachetul cu medicamente.

Ăsta niciodată nu primeşte bacşiş!

M-a trezit din somnul scurt de după amiază.

O fi crezut că nu suntem acasă,

Că am plecat la plimbare pe vremea asta de Paradis.

Când ne-am pierdut oare plăcerea de a ieşi în lume,

De a refuza orice clipă de linişte?

Când vine seara, la noi nu se schimbă nimic.

Închid fereastra şi sting lumina.

–        Da, până la o sută mai e!

Older Posts »

Categorii

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 297 de alți urmăritori