Publicat de: dan david | martie 9, 2014

Pâine de grâu

 

Într-o după amiază rece şi umedă din aprilie 1975 m-a vizitat acasă o cunoştinţă mai veche. A fost o surpriză: cu toate că ne cunoşteam de multă vreme, nu ne vizitam. Soţia lui era colegă de serviciu cu soţia mea. Ne întâlnisem de câteva ori la întrunirile colegiale de la şcoala unde lucrau soţiile noastre.

El lucra la vestita podgorie „Ştefăneşti” de lângă Piteşti în Argeş şi era unul dintre specialiştii renumiţi în prepararea cunoscutelor vinuri argeşene.

Nu a venit cu mâna goală. Abia cărase pe scările blocului până la etajul trei, două cartoane (cutii) cu câte douăsprezece butelii de vin, de trei sferturi de litru fiecare.

O cutie avea sticle cu vin din soiul „Fetească Regală” iar cealaltă era plină cu sticle cu „Merlot”.

Când l-am întâmpinat la intrare, după ce sunase scurt, am rămas mirat atât de prezenţa sa neanunţată în prealabil, cât şi de cutiile pe care marca şi numele staţiunii viticole erau imprimate cu caractere mari şi grafică de culoare cafenie pe un fond bej.

Am presupus că vrea să mă roage ceva, de venise cu sticlele lui cu vin.

Chiar dacă ne cunoşteam, pesemne se gândise că solicitarea lui va avea mai multe şanse de a fi ascultată dacă va fi însoţită de aşa numita „atenţie”.

Pe vremea aceea şi în toată perioada de atunci încoace, până în ziua de azi, obiceiul de a-ţi susţine o cerere, o dorinţă la autorităţi sau pe lângă o persoană influentă cu avansuri materiale de tot felul, cu binecunoscuta „şpagă”, s-a împământenit şi s-a accentuat fiind un fapt comun la toate nivelele societăţii socialiste.

Ploconul devenise motorul care mişca (şi mai mişcă încă) întreaga economie, într-un mod propriu societăţilor închise, dictatoriale, caracterizate prin domnia bunului plac al autorităţilor în faţa cetăţeanului dependent şi neajutorat.

Omul venise la mine cu o chestiune măruntă: Nepoata lui, absolventă a unei şcoli de chimie, lucra ca laborantă la departamentul de controlul calităţii. Absolvise şcoala cu doi ani în urmă şi nu mai voia să lucreze în schimburi. Intenţiona să se mărite în curând şi lucrul în trei schimburi i-ar fi fost dificil. Dorea să se transfere la Centrul de Calcul, să se recalifice ca operator de calculator sau la introducerea datelor.

Eu lucram la vremea aceea la unitatea de informatică a marelui combinat chimic. Vremurile erau grele, posturile erau în reducere, tehnologia informaţiei era fiica vitregă în fiecare întreprindere.

Am stat de vorbă la un pahar de vin de-al meu.

I-am povestit o întâmplare pe care o ştiam de la socrul meu Puşcaş Aurel, brigadier silvic şi om de o corectitudine exemplară, dusă până la rigiditate, oarecum anacronică în lumea aceea moale în principii, în care trăiam. M-a ascultat cu atenţie:

Prin 1918 Alexandru Gros, unchiul socrului meu, era cantor la biserica din comuna Dobrin, judeţul Sălaj. Avea vre-o 35 de ani, era însurat, avea cinci fete şi pe lângă gospodăria relativ mică, slujba „part-time” la biserică îi completa în mod fericit veniturile, resursele de subzistenţă. Era imediat după primul război mondial.

Ardealul fusese eliberat odată cu prăbuşirea imperiului austro-ungar şi prin voinţa poporului, Transilvania era independentă.

Preşedinte provizoriu al Transilvaniei a fost numit Gheorghe Pop de Băseşti, învăţat, mare jurist, şi om politic cunoscut printre ardeleni. El va pregăti, împreună cu guvernul provizoriu, unirea Transilvaniei cu Regatul României, prin hotărârea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918.

Alexandru Gros, cantorul de la biserica din Dobrin, era nepot de soră al noului preşedinte al Transilvaniei şi după o îndelungată, lentă şi matură chibzuinţă, specifică ardelenilor, îşi luă inima în dinţi şi se hotărî să se ducă la „baciul Gheorghe” să-l roage să-l ajute să i se dea o slujbă mai bună, mai bine plătită; să fie şi el un „picher de drumuri”, om de serviciu pe la vre-o primărie undeva, în orice caz o slujbă mai bună.

Zis şi făcut! S-a dus într-o duminică dimineaţa la Băseşti la conacul preşedintelui. Acesta l-a primit. Aflând cine este, l-a întrebat despre rudele de la Dobrin, în special despre  mama sa, dar si despre alţi oameni din sat pe care îi cunoştea.

Mai apoi, după ce l-a ascultat pe nepot si s-a lămurit despre ce este vorba, i-a pus nepotului următoarea întrebare: ” Nepoate, tu vrei o pâine mai albă decât cea de grâu?” 

Alexandru Gros a plecat de la Preşedinte fără să i se dea o slujbă mai bună, fără să-l fi convins pe acesta să intervină pentru nepotul lui, ceace i-ar fi fost, fără îndoială, uşor să facă. O atare intervenţie însă i-ar fi încălcat „Baciului Gheorghe” principiile de cinste, de onoare si de echitate, după care se conducea şi care de fapt l-au pus, chiar şi provizoriu, în fruntea noului stat ardelean.

Alexandru Gros şi-a continuat slujba de cantor la biserica din Dobrin până la adânci bătrâneţe. La 76 de ani mai slujea încă. Se schimbaseră vre-o doisprezece preoţi la biserică dealungul îndelungatei sale cariere şi a murit fericit şi împlinit la vârsta de 92 de ani, chiar în anul în care venise la mine cunoştinţa din Piteşti cu solicitarea lui şi cu cutiile cu vin.

A plecat după vre-o două ore, după ce băusem şi o sticlă din vinul ales, adus de el. L-am condus apoi la maşină cu cutiile cu care venise. Am coborât împreună scările pe care el abia le urcase cărând singur marfa lui bună, cu două ore în urmă.

Am rămas prieteni până în ziua de azi şi n-am mai amintit niciodată, nici unul nici altul, despre întâmplarea care ne-a împrietenit.

 

Publicat de: dan david | ianuarie 24, 2014

Ehe, dar până la o sută mai e!

–        Acum când atâţia oameni mor tineri,

Cum ar fi să ajungem sănătoşi la o sută de ani?

–        M-aş simţi vinovată.

Nu ar fi etic; ar fi chiar imoral.

Îmi răspunzi clipind grăbit din genele atinse de brume.

Oglinda de pe uşa dulapului

Numără costumele, fustele, pantalonii,

Prima cămaşă călcată de tine,

Prima cravată.

Cele mai multe sunt demodate acum.

Prin fereastra deschisă soarele îşi strecoară fotonii.

Briza aduce aer proaspăt de la ocean.

Te privesc în lumină şi bag de seamă.

Soarele îţi luminează un fir mai gros din barbă.

– Ehe, dar până la o sută mai e!

Hovik ne-a aruncat la uşă pachetul cu medicamente.

Ăsta niciodată nu primeşte bacşiş!

M-a trezit din somnul scurt de după amiază.

O fi crezut că nu suntem acasă,

Că am plecat la plimbare pe vremea asta de Paradis.

Când ne-am pierdut oare plăcerea de a ieşi în lume,

De a refuza orice clipă de linişte?

Când vine seara, la noi nu se schimbă nimic.

Închid fereastra şi sting lumina.

–        Da, până la o sută mai e!

Publicat de: dan david | ianuarie 24, 2014

Bolovanul


Lângă izvor, în umbră,
Bolovan acoperit cu licheni.
Îi stă bine în jachetă verde!
Dac-ar putea,
S-ar rostogoli un pas mai la vale.
E o piatră, nu poate.
Suferă, tace, speră, crede.
Îl privesc de fiecare dată altfel:
Un decor, uneori,
Altădată o piatră filzofală.
Suflet asuprit care plânge,
Dar nimeni nu-l vede.

Adevărul îl cunoaște doar el.
Trage cu ochiul la soare.
Tânjește după lumina lui blândă.
Mâine o să-l ridic
În fața astrului care nu-l vede.
Îi vor străluci ochii în lumină.
Va râde, puțin strâmb, bătrân oropsit,
De sub barba lui verde.

Publicat de: dan david | ianuarie 9, 2014

Sufletul alb al Universului

Stephen Hawking împlinește 72 de ani.
La Mulți Ani, Domnule profesor!!!

Sufletul alb al Universului

De la Univers
Niciodată nu ne putem aștepta la ceva bun.
Infinitul nu ne cunoaște!
Noi încercăm să-l înțelegem, timid,
Să-l măsurăm, să-l auzim, să-l vedem.
Uneori îndrăzneții încearcă să i se urce pe umerii albaștri.
Dar asta nu e cunoaștere.
E o privire superficială, doar.
Până când vom ajunge să-i vedem sufletul alb,
Locul din care a țâșnit Cuvântul,
Nu stelele mari ori pitice,
Nici găurile negre de pe paltonul lui gri peticit,
Va mai trece timp mult!
Între timp ne minunăm
Ascultând conferințele lui Stephen Hawking,
Și ne întrebăm: l-o fi văzut?
Ori, dacă nu cumva Universul este chiar în el,
În creierul său mut.

Publicat de: dan david | decembrie 20, 2013

Anunț de apariție

Vă prezint noul meu volum de poeme, „Celălalt obraz al Pământului”.
Ce-o fi cu acest titlu, ce e cu lacrima din ochiul drept, ce gânduri sunt ascunse între coperțile sale, vă las să descoperiți singuri.
Lectură plăcută!
Celălalt obraz al Pământului by Dan David (Paperback) – Lulu
Publicat de: dan david | septembrie 16, 2013

Dor de mare (Unui prieten drag)

Și era odată…. când spațiul și timpul ni se păreau infinite…..

 

Într-o dimineaţă

Neştirbită de vrajbe

Între albele cete de nori,

Zarea era spălată până la capăt

Şi munţii se vedeau aproape;

Gata să-ntinzi privirea şi să-i atingi

Ca pe nişte vecini, bătrâni cumsecade.

Îmi dădea târcoale o dorinţă mai veche:

Să mă înalţ la aerul rece,

La aerul rar

Din împărăţia luminii,

Să mă umplu de liniştea zării,

De beţia libertăţii fără hotar,

Şi de acolo să văd sfânta mare.

Să întind braţele ca o cruce,

Să caut plutirea

Spre holdele de spume nesfârşit călătoare.

Iulie 1985.

Publicat de: dan david | septembrie 4, 2013

Fotografie de grup cu erou decorat

„The thing always happens that you really believe in; and the belief in a thing makes it happen.”
Frank Lloyd Wright
.

Din tabloul acesta lipseşte mâna ta.

Te-ai întors din război

1231091249Pieptul îţi strălucește reflectând soarele.

Grasul în uniformă face spume la gură.

S-a pornit un zornăit de tinichele.

Nimeni nu înţelege nimic

Din laudele ce ţi se aduc.

În tabloul acesta, chiar sub drapel,

Ochiul tău drept stă ascuns în spatele unei umbre;

Piatră pe mormântul în care se ascunde cerul.

Aplauze, soare, mititei, vin spumant.

Oficialităţile se înghesuiau cât mai aproape.

Fotograful transpirat ţipă la copii să nu se mai strâmbe.

Fotografie de grup cu erou decorat.

2008

Publicat de: dan david | septembrie 1, 2013

Ehe, dar până la o sută mai e!

2013-01-01 13.29.03-1–        Acum când atâţia oameni mor tineri,

Cum ar fi să ajungem sănătoşi la o sută de ani?

–        M-aş simţi vinovată.

Nu ar fi etic; ar fi chiar imoral.

Îmi răspunzi clipind grăbit din genele atinse de brume.

Oglinda de pe uşa dulapului

Numără costumele, fustele, pantalonii,

Prima cămaşă călcată de tine,

Prima cravată.

Cele mai multe sunt demodate acum.

Prin fereastra deschisă soarele îşi strecoară fotonii.

Briza aduce aer proaspăt de la ocean.

Te privesc în lumină şi bag de seamă.

Soarele îţi luminează un fir mai gros din barbă.

– Ehe, dar până la o sută mai e!

Hovik ne-a aruncat la uşă pachetul cu medicamente.

Ăsta niciodată nu primeşte bacşiş!

M-a trezit din somnul scurt de după amiază.

O fi crezut că nu suntem acasă,

Că am plecat la plimbare pe vremea asta de Paradis.

Când ne-am pierdut oare plăcerea de a ieşi în lume,

De a refuza orice clipă de linişte?

Când vine seara, la noi nu se schimbă nimic.

Închid fereastra şi sting lumina.

–        Da, până la o sută mai e!

Publicat de: dan david | august 28, 2013

Dans (UCLA Dans Building)

0127000936bAş vrea să mă iau la întrecere

Cu scamatorii de la Şcoala de Dans.

Din vraja dansului meu,

Zidurile din cărămidă roşie se vor prăvăli.

Flacără din focul etern,

Voi ţâşni deasupra grămezilor de moloz.

Paşii mei vor continua să ţipe

În sens invers acelor de ceasornic.

La comanda pantofilor cu poante vrăjite,

Zidurile se vor înălţa din ruine.

Hei, care mai încearcă?

Adversarii se-apropie;

Nişte umbre.

2008

Publicat de: dan david | august 26, 2013

Du-te!

 

Cu Dumnezeu vorbesc rar;

Odată-ntr-un an,

La ceasul în care timpul se opreşte o clipă.

Începe astfel:

Gol de mine, de tot împrejurul,

Ascult.

Frânele imaginaţiei dispar.

Ochii mi se umplu de sclipiri violete.

Sufletul mi se încarcă de daruri.

O lecţie de tăcere adâncă

Şi un uşor imbold în spate:

Du-te!

« Newer Posts - Older Posts »

Categorii