Proze (vol 1)

Legionarul

Eu te iubesc Ecaterina.

Îmi dau şi viaţa pentru tine.

Tu m-ai trădat nenorocito

Şi vrei să pleci în Argentina

Cu infractorul de Benito.

Eu te iubesc Ecaterina

De când aveai doar treişpe ani.

O să-l ucid pe vagabondul

De te-a luat de lângă mine.

Voi sta la ocnă viaţa toată

Dar de la mine nu vezi bani

Dacă eşti proastă.

Intrarea la metrou din Bulevardul Armata Poporului era foarte aglomerată în aceea dimineaţă cenuşie şi rece de la începutul lui noiembrie 2001. Zona era plină cu tarabele vânzătorilor de flori şi de alte nimicuri strălucitoare aduse de la Istambul.

Alături se zbătea să-şi ducă zilele un bufet minuscul murdar, cenuşiu, la mesele căruia beţivii cartierului, cu bani puţini şi cu sete neistovită, beau alene întreaga zi câte un sfert de ţuică de proastă calitate.

Simion cânta cu glas tremurat în registrul dramatic impresionând atât asistenţa stabilă, grupul de mici comercianţi sau obişnuiţii gură cască, dar şi pe unii trecători mai impresionabili ori doar simpli iubitori ai genului de muzică în care „bietul orb” excela.

Florica, florăreasa între două vârste, nu se putea stăpâni niciodată când cânta Simion. Şi de data aceasta şi-a şters pârâul de lacrimi cu colţul baticului din mătase imprimată cu flori roşii şi cu frunze verzi pe fond negru. Îşi suflă nasul şi suspină adânc de câteva ori. „Doamne, cum mai cântă copilul ăsta! Te omoară, dom’le, te omoară, zău!

Dar nu numai Florica. Florăresele, mai tinere cele mai multe, unele abia intrate în adolescenţă, ascultau transportate, adâncite în amănuntele vieţilor personale, în evenimentele prin care abia au trecut înainte de a ajunge „la piaţă”.

Venit în capitală de curând de la Bârlad, Simion Creţu „nu era chiar orb”, cum spunea vorbăreaţa aia de Saveta, invidioasă şi rea ca o coţofană. Dar ce mai conta? Câştiga şi el o pâine. În curând a cucerit „piaţa” şi nici un alt „handicapat” nu l-a mai putut da la o parte. „E bun dragă, e bun, ce mai!”

Când vre-un veleitar ambiţios încerca „să-i ia pâinea lui Simion”, asistenţa loială îl fluiera duşmănos şi îl bruia în multe alte feluri, doar-doar va pleca. Niciunul nu a rezistat.

Când sosea Simion bâjbâind grijuliu cu bastonul său alb, obişnuiţii locului aplaudau. Unii chiar comandau cântecul preferat aruncând în „cutia milei” cât mai mult mărunţiş, să sune mai substanţial, să-l impresioneze pe „bietul orb”.

Singurul care nu era mişcat de melodramele lirice ale „orbului” era Gheorghe Stănică, zis „Legionarul”. Îl ura pur şi simplu pe Simion.

Angela, chelneriţa brunetă bine făcută de la bufetul de alături, pe care o curtau amândoi, nu îi acorda prea multă atenţie Legionarului în timp ce Simion, Simi, Simionică, era în centrul preocupărilor sale în ultima vreme. Angela fusese prietena lui Gheorghe de multă vreme; toată lumea ştia asta. Chiar îşi propusese să o ceară în căsătorie dar a tot amânat şi acum, uite! Stănică nu putea accepta asta! Şi câte „beri împuţite” a băut el, comandate direct Angelei pentru a-i face vânzare! Nimic. Angela nu mai ceda în ultimul timp atenţiilor, insistenţelor sale. S-a schimbat total de când a venit orbul în piaţă. Îl prefera pe „nenorocitul ăla chior” pe care dacă ar fi putut l-ar fi îndepărtat imediat din zonă. Angela, nu şi nu! Că Simionaş e „atât de dulce”, „atât de fin”. Îl scotea din minţi pe Legionar cu diminutivele şi alinturile ei.

Gheorghe Stănică trona peste „gura metroului”, aria din jurul intrării în staţie, cocoţat pe „cămilă”, cum îşi botezase structura din lemn a „Centrului de întreţinere a încălţămintei”. Centrul avea două posturi de lucru dar Gheorghe îl folosea doar pe unul dintre ele la care lucra el însuşi.

„Nu sunt destui clienţi, dom’le. Astăzi toată prostimea îşi cumpără încălţăminte nouă în doi timpi şi trei mişcări, nu vin ţăranii la mine să le-o curăţ, să le-o fac mai strălucitoare ca una nouă. Şi mult mai ieftin! Azi doar boierii adevăraţi îşi mai văcsuiesc şi-şi mai lustruiesc încălţările!”

Privea cu ochi duşmănoşi la picioarele trecătorilor, tineri mai ales, încălţaţi în bascheţi sau tenişi. „Aştia nu ştiu ce e o adevărată încălţăminte. Umblă cu gumele alea de le fierb picioarele în ele.”

Adevărul este că Gheorghe Stănică era în totdeauna încălţat cu cei mai buni pantofi de pe piaţă. Purta doar încălţăminte de la marile case de modă, indiferent cât l-at fi costat. „Un bărbat adevărat ştie să se încalţe potrivit. Asta am învăţat-o de la tata, Dumnezeu să-l ierte! Nu era meseriaş mai bun decât el în tot Bucureştiul, neică!”

„Legionarul” şi-a zis el însuşi. A luptat doi ani în Legiunea Străină, vestita formaţiune de acţiuni speciale a armatei franceze. Acolo şi-a pierdut ochiul stâng şi trei degete de la mâna stângă. A fost demobilizat şi prnsionat. Statul francez îi plătea „o grămadă de bani” dar legionarul nu putea sta inactiv.

S-a întors în ţară şi şi-a reluat meseria pe care o învăţase temeinic de la tatăl său. I-a preluat şi Cămila, a denumit-o Centru şi s-a lansat în această activitate mai mult ca să nu se simtă inutil, om de categorie inferioară.

„Măi, când luptam eu în Martinica, voi vă jucaţi cu puţa în ţărână” le zicea celor mai tineri care îl ascultau. Cu referinţă precisă la Simion Creţu, desigur. „N-am stat să vrăjesc lumea cu lălăieli lacrimogene pe care dacă le-ar asculta o franţuzoaică adevărată şi nu o fetişcană proastă din Bucureşti, l-ar scuipa în cap pe miorlăitul ăla! Am luptat nene, am luptat ca un leu adevărat. Aşa îmi şi ziceau, să mor dacă vă mint: Leul din Vitan; că le-am spus şi lor că sunt din Vitan.”

Fugise din ţară în iarna lui 1985 într-o acţiune dubioasă despre care unii cunoscuţi vorbeau, mai pe furiş, că ar fi fost o recompensă a „securităţii” pentru serviciile pe care Gheorghe le-ar fi făcut poliţiei politice comuniste.

„Am trecut Dunărea înnot noaptea, nene! Am fost patru. Au tras după mine ca după ciori dar am avut noroc. Am plecat, nu am stat cu mâna întinsă să-mi dea dictatorul ceva. Direct în Franţa m-am oprit şi vânjos, agil, cum eram, în trei ani am intrat în Legiune.

Când vorbea despre Legiune, legionarul se referea ca la ceva sfânt, cu un respect care îi ţăşnea ca o flacără din ochii negri. O strălucire sălbatică se aşternea pe toată faţa lui mare, oacheşă, de ţigan veritabil.

„Ce dom’le, mă compar cu mucoşii ăştia care s-au ridicat după revoluţie şi acu’ fac pe nebunii? Eu am un nume! Decoraţie nu am, e adevărat, că am fost rănit prea devreme şi demobilizat, că altfel m-aţi fi văzut acum cu „Legion d’Honore” şi vă dădeam la toţi cu tifla. Termenul „toţi” se referea tot la Simion Creţu şi în ultimul timp chiar şi la Angela, femeia pe care o iubea, de care era fascinat, pentru care ar fi fost în stare de orice.

Într-adevăr, Simion şi-a pierdut vederea în timpul revoluţiei din 1989. Avea şi certificat de revoluţionar. Nu făcea caz de acel episod din viaţa lui. Povestea puţin, arareori şi doar persoanelor pe care le cunoştea foarte bine.

Venise de la Bârlad de Sfântul Nicolae în decembrie 1989 şi fără să vrea a fost angrenat în moara aceea mincinoasă care a făcut din mulţi infractori şi impostori, eroi.

Şi-a pierdut un ochi iar la celălalt mai avea o uşoară percepţie, căreia medicii îi ziceau „zece la sută”.

Să-i spună el lu’ mutu că a luptat în revoluţie! L-au nimerit în ochi din prostie nişte bucăţi de cărămidă sfărâmată şi s-a ales cu certificat de revoluţionar şi acu’ face pe eroul!

Dar nu-i adevărat Gheorghe! A intrat în clădirea Televiziunii, l-a văzut atâta lume. Are martori importanţi.

Da, martori mincinoşi care se susţin unii pe alţii să beneficieze. Nişte profitori.

Legionarul nu accepta să fie contrazis. Argumenta cu voce tare, cu vocea lui

sonoră de preot păgân, de se auzea până jos în staţia de metrou.

Toţi obişnuiţii zonei îl iubeau pe Simion, mai ales femeile, impresionate de cântecele sale de iubire, de personalitatea sa deosebită: tolerant, calm, paşnic, având o fineţe „subţire” în fiinţa lui, care atrăgea, genera simpatie.

Păi ştie şmechera aia de Angela ce să aleagă; că nu e proastă. Ce? să-l prefere pe ursul ăla bătrân? Nu e de ea, dragă!

Unele dintre femeile mai în vârstă vorbeau că nici măcar acum nu ar fi scăpat Gheorghe de securiştii cu care a colaborat în trecut şi că este în continuare omul lor.

Mi-a spus Gelu a lui Bosânceanu, dragă. L-a văzut într-un restaurant la Podul Izvor cu un tip care a lucrat la „Secu”. Au stat acolo de vorbă vre-o două ore. Nu au mâncat nimic, doar au băut tot timpul. Vodcă, doar ştii ce-i place ursului. La urmă s-ar fi certat rău şi l-a pleznit pe agent cu mâna aia oloagă, de a căzut ăla între mese. A venit poliţia, a ieşit scandal, dar conflictul s-a stins repede. Au intervenit persoane „de sus”.

Patronul bufetului, şeful Angelei, l-ar fi întrebat zilele trecute:

Ia zi-i Legionarule! Mai torni şi acum, ori te-ai lăsat? Că ăştia nu au culoare politică neicuşorule! Ăştia doar roşu văd în faţa ochilor şi nu scapă ei din mână un turnător. Au nevoie mare de aşa ceva. Mai ales acum!

Tu să taci nenorocitule! Că eu nu botez băuturile ca tine, hoţule!

Lumea s-a adunat la spectacolul oferit gratuit de cei doi. Legionarul se enervase şi în starea aceea a apucat peria grea cu coadă lungă din lemn plin şi i-a aruncat-o în cap patronului. L-a atins destul de serios.

O să-mi plăteşti pentru asta, turnătorule!

Simion se oprise demult din cântat. Asculta şi el alături de ceilalţi la scandalul care se înfierbântase. Ochii săi însă nu ţinteau persoanele care combăteau; erau absenţi parcă, nu se fixau pe o ţintă anume.

Dar terminaţi odată, oameni buni! Nu puteţi vorbi liniştit? Ne facem de râs în faţa călătorilor şi dăm un prost exemplu celor mai tineri. Domnule Stuparu, din partea dumneavoastră nu mă aşteptam să vă manifestaţi în acest fel.

Angela s-a apropiat de Simion.

Cred că e timpul să plecăm de aici, dragă. Ţigănia asta nu e de tine. Tu eşti prea bun ca să poţi înţelege mizeria din jur şi te-ar putea răni, dragule.

În tăcerea care s-a aşternut în jur, au plecat. Era clar pentru toată lumea că în sfârşit,

Angela a ales odată pentru tot deauna şi nu-i mai lăsa Legionarului nici o speranţă.

Angelo, o să regreţi toată viaţa gestul tău nechibzuit!

Legionarul şi-a strâns Centrul în tăcere. Şi-a pus cutiile şi sticluţele cu creme şi cu solvenţi la locurile lor, periile în suporţii lor, a rabatat cu mişcări hotărâte plăcile, sertarele, treptele şi în câteva minute „Cămila” s-a transformat într-un mobil cu două roţi. Îl apucă de hulube şi s-a îndepărtat de la „locul de muncă” trăgându-l după el.

Ce s-a întâmplat în timpul nopţii, nimeni nu ştie.

La ultima cursă, trenul spre Podul Izvor a lovit un călător care a căzut intempestiv în faţa vagonului locomotivă. Conductorul, un tânăr nou la metrou, nu a mai putut face ceva. Nici nu a încercat măcar, după cum a declarat poliţiei sosite urgent la locul accidentului.

Unii martori au menţionat ulterior, în timpul anchetei, faptul că în apropierea persoanei care s-a aruncat pe şine se mai afla cineva, un om mai în vârstă îmbrăcat într-o scurtă din piele neagră, cam roasă pe la guler şi pe la coate. A dispărut imediat după accident. Organele de anchetă nu l-au putut identifica, să-i dea de urmă.

Chiar înainte de miezul nopţii sistemul de supraveghere video a staţiei de metrou s-a defectat şi a fost oprit de operatorul de serviciu care a anunţat departamentul de mentenanţă. Sistemul a fost reparat de tehnicienii din schimbul de noapte şi a fost repornit la ora unu şi douăzeci de minute. Evenimentul tragic se întâmplase chiar în acest interval de timp şi nu a putut fi înregistrat pe benzile magnetice video.

Mărturiile celorlalţi câţiva martori – la ora aceea atât peroanele staţiei cât şi vagoanele metroului erau aproape pustii – nu au putut aduce multe detalii. Declaraţiile unora au fost chiar contradictorii, fapt pus pe seama oboselii martorilor la acea oră târzie din noapte. De fapt cei mai mulţi nu au văzut şi nu au auzit nimic.

Omul a ajuns sub roţile trenului şi a murit pe loc. Lăsase pe peron o raniţă jerpelită cu însemnele formaţiunii militare de elită a Franţei, Legiunea Străină.

Dan David, Los Angeles, Aprilie-06-2007.

 

 

Fetiţa cu şosete roz

Laura, fetiţa cu şosete roz, locuia la munte, în La Canada, cu familia ei: cei trei fraţi, mama, tata, bunica Daniela şi bunicul Ariton.

Dimineaţa Laura ieşea singură prin pădure în jurul casei, să culeagă flori. Muntele din spatele casei era foarte înalt. Dimineaţa era ceaţă şi era rece prin pădure.

Într-o zi, lupul cel flămând s-a dus la casa leului din vârful muntelui. Leul era regele muntelui şi toate celelalte animale se sfătuiau cu el. Nici un animal nu făcea ceva fără să-l întrebe pe regele Leu.

Leule, vreau s-o mănânc pe fetiţa cu şosete roz. O ştii tu, fetiţa aceea frumoasă cu părul lung creţ şi cu ochii căprui. O cheamă Laura şi tare mi-ar place să-i ronţăi oasele crude. Ce zici?

Păi lupule, ce să zic? Nu cred că e bine. Fetiţa cu şosete roz e frumoasă şi e tare cuminte. Toate căprioarele din munte şi toţi iepuraşii urechiaţi o iubesc. În plus, cântă şi dansează atât de frumos! Chiar Moş Craciun s-ar supăra tare pe tine dacă i-ai face vre-un rău. Mai bine lasă-te păgubaş.

Lupul cel flămând nu l-a ascultat pe regele Leu. A aşteptat-o pe Laura pe cărarea din poiana cu flori.

Fetiţa cu şosete roz cânta atât de frumos încât toate păsările pădurii o ascultau mirate. Când a început să danseze printre flori, ţuşti, au sărit şi iepuraşii cu cozile scurte şi veveriţele cafenii şi au cântat şi au dansat împreună.

Lupul cel flămând s-a apropiat încet, încet ascunzându-se pe după copaci şi a pândit o clipă când fetiţa cu şosete roz nu avea nici un iepure sau vre-o veveriţă în preajmă. A sărit din tufiş cu gura deschisă, cu dinţii ascuţiţi şi cu limba lungă, gata să o prindă pe Laura.

Dar fraţii fetiţei cu şosete roz, gemenii Eric şi Alex, nu erau prea departe. Din vârful muntelui ei o urmăreau pe surioara lor printr-o lunetă dotată cu un laser foarte puternic. Au văzut cum lupul cel flămând se apropie de Laura şi tocmai în momentul cînd fiara a sărit din tufiş spre surioara lor, gemenii au declanşat raza laser de culoare albastră.

Lupul cel flămând a fost lovit din plin. A căzut în iarbă şi nu a mai mişcat nici măcar un picior. Era paralizat. Nici ochii nu şi-i mai putea mişca iar gura i-a rămas deschisă, cu limba lungă atârnându-i pe jos. Era mort.

Gemenii au coborât repede din munte la surioara lor şi i-au spus ce au văzut. Laura habar nu avea prin ce pericol a trecut. O clipă ar mai fi trebuit şi lupul cel flămând ar fi apucat-o cu dinţii lui ascuţiţi.

Curând au sosit în poiană bunica Daniela şi bunicul Ariton. Au luat lupul cu ei. „Las’ că am eu ac de cojocul lupului cel flămând.” zise bunicul Ariton. „O să scoatem din blana lui un covor moale lângă patul Laurei, să calce pe blana lupului cel flămând când va merge seara la culcare.”

Dan David, Los Angeles, 12-05-2004.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: