Autobuzul alb

 

Anul acesta n-o să mai ningă.

Slăbită de transpirație, iarna dă să moară.

Stau și privesc cerul până spre Nevada, departe,

La granița munților cu frunți sclipitoare.

Astăzi nimeni nu mă întreabă

De ce nu simt durerea în care lumea se zbate,

Și, nepăsător, stau și privesc cerul până spre Nevada, departe.

Nimeni nu mă întreabă, nici eu nu mă-ntreb.

În liniștea mea niciun zgomot nu poate pătrunde.

Am pe urechi o barieră de nepăsare,

O pâslă în care vibrațiile sunt anulate.

Nu aud nici suspinele pietrelor din caldarâm,

Zgâlțâite de roțile mașinilor cărând dezamăgiri și speranțe.

O K, ziua de muncă s-a terminat.

S-a făcut ora trei.

Îl salut pe prietenul moțat de peste drum,

Fără umbră, uscat de sete,

Părăsit lângă prăvălia lui Jerry, în care toată lumea bea pe gaj.

Alerg legănându-mă greoi spre colțul străzii.

Aștept autobuzul alb

Să te-ntâlnesc, la fel ca-n fiecare zi, la etaj.

 

Publicitate